Despre mine
Sunt un om oarecare, dar cu trairi si ganduri neobisnuite. M-am nascut in iarna grea a anului 1984, in Bucuresti.
Cat am fost mic, familia mea s-a mutat destul de mult si la fiecare adresa noua am cunoscut oameni noi cu obiceiuri diferite de la un individ la altul, dar de la care, am cules cate ceva, care mai tarziu, odata ajuns la maturitate, m-a ajutat sa imi consolidez o pozitie in societatea in care traiesc.
In copilarie, mai exact in perioada prescolara, am schimbat mai multe gradinite, printre care si cea unde lucreaza mama mea de peste 20 de ani.
Cu toate astea, perioada mea prescolara a fost marcata cel mai placut de gradinita din satul natal al parintilor mei, in timpul sederii mele la tara, alaturi de bunici.
Imi amintesc de parca era ieri, cum ma ducea bunica mea de mana la gradinita in verile dogorite de soare.
Drumul spre gradinita nu era lung, doar cativa pasi pe care ii faceam in compania bunicii.
Mergand pe drumul acela de tara, cu un trotuar subtire pe partea dreapta care uneori era acoperit integral de buruienile specifice zonei, bunica mea zambind, ma tinea de vorba si ma sfatuia sa fiu cuminte si sa ascult de doamnele educatoare.
Dupa doar cateva minute de mers pe jos, ajungeam la gradinita, o cladire mare, din caramida rosie, cu geamuri duble, fixate in rame albe de lemn.
Curtea gradinitei, un spatiu destul de vast de joaca, inconjurat de un gard masiv din caramida, desena limitele spatiului de joaca al gradinitei presarat cu leagane si balansoare, precum si limitele gradinii dispensarului din vecinatate.
Fiind mic, e mai mult decat evident ca eram o fire zburdalnica, fara pic de astampar. Ieseam de multe ori cu prietenii mei sa alergam, sa jucam fotbal pe stadionul satului, un spatiu verde, delimitat de niste garduri de fier ruginit, unde se juca fotbal sambata, iar in restul zilelor se pasteau vitele sau diversele pasari ale gospodarilor din vecinatate.
Bunica mea, in evolutia mea ca om a fost primul si probabil cel mai solid pilon in constructia pe care o incepeam eu, viata mea…
Unul din momentele cele mai marcante din copilaria mea, s-a intamplat in iarna anului 1989, pe data de 29 decembrie, chiar de ziua mea.
Era dimineata. Cararea din fata casei bunicilor, care facea legatura intre poarta veche si scartaietoare de lemn de la drum si casa bunicilor, era plina cu zapada si pe alocuri prezenta fragmente mici si discrete de gheata.
Trezit din somn destul de devreme din cauza pocniturilor datorate lemnului uscat care ardea in soba,m-am uitat pe geam.
Auzind oarece galagie pe drum, atentia mea s-a indreptat catre geam.
Era tatal meu care tocmai se intorcea dintr-o misiune. Venise cu un convoi militar alcatuit din 1-2 transportoare blindate, o mana de soldati si el.
Era imbracat militar, cu un pardesiu mare si greoi de culoare verde, prins cu o curea mare de culoare maro la mijloc si peste umar.
Deoarece nu il vazusem de mult timp, am inceput sa plang de bucurie ca venise sa ma vada.
Dupa acel moment, viata mea si-a urmat cursul sau firesc.
In luna septembrie a lui 1992, am inceput clasa intai a scolii numarul 12 din Galati, o scoala mare, cu 2 corpuri mari, la care ulterior s-a mai adaugat unul.
Atunci, ca orice copil care traia o schimbare majora in viata sa, am pasit timid si usor speriat pe culoarele scolii.
In prima zi de scoala, a fost o festivitate foarte frumoasa de incepere de an scolar, unde, dupa un discurs foarte bine elaborat al directorului scolii, fiecare invatator isi numea bobocii, rugandu-i sa i se alature intr-o linie dreapta, ordonata.
Atunci, in viata mea, a intrat o alta persoana a carui caracter puternic si hotarat, mi-a marcat decisiv viata. Era doamna invatatoare Elena Radu.
Dansa, desi afisa un caracter foarte puternic prin strictetea cu care isi desfasura lectiile, era si este in continuare un om bland, care ghideaza intregi generatii de copii care mai tarziu devin oameni ce pasesc zi de zi, cu capul sus.
In scoala generala, sub indrumarea doamnei Radu, am devenit un elev model, cu cele mai mari medii generale din clasa.Unii colegi ma considerau un model, altii ma invidiau pentru placerea cu care ma prezentam zi de zi la scoala.
In clasa a doua, ca orice copil de altfel, incepeam sa invat prima limba straina. Astfel, am cunoscut o noua persoana marcanta din viata mea, doamna Teodorescu, care mi-a insuflat pasiunea pentru studiul limbii engleze.
Desi eram mici, dansa inca de la inceput ne-a oferit cele mai bune materiale didactice pentru studiul limbii engleze si prin stilul sau de a preda, a facut din limba engleza ceva mai mult decat o materie, un mijloc de divertisment, al caror rezultate se vad in prezent.
In paralel cu scoala, am urmat niste cursuri de informatica, bineinteles foarte elementare deoarece pe vremea aceea, inca nu erau aparute sistemele Windows.
Informatica o faceam in compania domnului profesor Dumanovschi. Domnia sa era directorul scolii si profesor de matematica, dar in afara orelor scolii, sustinea lectii de informatica cu cei pasionati de calculatore.
Calculatoarele vremii, erau niste sisteme HC91, care mai tarziu au fost inlocuite cu sistemele 286-586 care in prezent sunt considerate punctele de origine ale tehnologiei computerizate din prezent.
In scoala generala, timpul nu ne-a iertat si din diferite motive, a trecut pe langa noi fara sa ne dam seama.
Astfel, fara sa imi dau seama, m-am trezit la sfarsitul clasei a patra cu o noua alegere de facut, o alegere care urma sa imi determite traseul prin urmatorii patru ani din viata, gimnaziul.
La sfarsitul clasei a patra, scoala a infiintat o noua clasa cu regim special, numit generic matematica-informatica, in care se presupunea ca vor intra cei din elita scolii, daca doresc acest lucru.
Din clasa mea, probabil dintr-un simt al autoevaluarii sau din simpla curiozitate, am fost singurul elev care a dorit sa mearga la noua clasa.
Desi Galatiul este unul din cele mai mari orase din tara ca numar de locuitori (in prezent este de aproximativ 600.000 de locuitori), cel putin in cartierul nostru, cei din generatia mea ne cunosteam intre noi.
In mod ciudat, eu si ceilalti prieteni ai mei de la bloc, am aderat cu totii la noua clasa, lucru care mai tarziu ne-a facut mai uniti si acum, desi suntem cu totii in diferite colturi ale planetei, nu am uitat de lucrurile care ne-au unit.
La inceputul clasei a cincea, am asistat la traditionala deschidere de an scolar, dar de aceasta data, o alta persoana ne-a rostit numele, pentru a ne ghida pasii pentru urmatorii patru ani.
Era doamna diriginta Nicolita, o figura care m-a marcat foarte mult si care m-a sculptat in omul care sunt astazi.Calitatile sale deosebite de om bland, rabdator si foarte generos, pot spune ca s-au intiparit in caracterul pe care il afisez astazi, lucru pentru care ii voi fi recunoscator toata viata.
Stilul sau de a preda si zambetul pe care ni-l afisa mereu, ne faceau sa asteptam cu nerabdare fiecare ora de istorie.
Cineva spunea ca dascalii sunt matrita dupa care este cladit fiecare caracter, chiar mai mult, ei sunt modelele dupa care se naste natura umana a fiecarui individ in momentul tranzitiei sale din copil in adult.
Ma rog zi de zi la Dumnezeu sa am ocazia, chiar si acum cand am ajuns la maturitate, sa ma intorc si sa dau ochii cu oamenii marcanti din existenta mea pentru a le multumi.
In gimnaziu, in afara de doamna Negoita, a mai fost o persoana a carui caracter puternic m-a ajutat sa inteleg ce e important in viata, valorile care trebuiesc pretuite pe toata durata existentei noastre pe pamant.
Aici ma refer la doamna profesoara Patriche, profesoara mea de matematica.
Desi dansa era o fire schimbatoare, cu un caracter destul de sobru si puternic pe de o parte si un foarte dezvoltat simt al umorului pe de alta parte, a reusit sa trezeasca in noi, niste copii dezorientati, niste trairi intense si cugetari adanci asupra vietii si viitorului nostru.
= To be continued =
